Noaptea

Plec pe lumină albă, albă, albă,

La prins-cules de gânduri,

Înarmat doar cu răbdare şi cu

Petic mic de lână albă, albă, albă

Şi miţoasă, de pe o speranţă vie.

Îl arunc în volburi, în torent de-adânc,

Las un ochi de pază şi adorm.

Dorm un ceas de doină,

Dorm un ceas de tine.

Las un ochi de pază şi, orb,

Mă trezesc la miez de noapte,

Şi scot lâna neagră, neagră, neagră,

Plină de gânduri negre, negre, negre

Şi nu mai iese la spălat, deloc.

Noaptea ... când psihicul meu torturat mă frământă, mă transformă, mă naşte... Dar ei nu mă ascultă. Mă cred nebun. Nu le-am arătat incă, e mai bine aşa. Nici nu-şi închipuie prin ce trec în fiecare noapte. În fiecare noapte când încep să tremur, când tot conţinutul meu roşu-cenuşiu se lichefiază, clocoteşte, supurează, când dintre coaste încep să-mi înmugurească aripi negre de umbră, aripi negre cu buline roşii... În fiecare noapte, când ochii mi se resorb şi, rupţi din chinurile facerii, apar din nou, mai jos puţin, întreiţi. Când spiritul se agaţă de cea mai fină rază de lumină şi iese din trupul meu chinuit de pajbongoliac, râde de el, îl scuipă, îl bate cu ranga şi-l trimite afară, pe geam. Ai idee cum e să cazi în fiecare noapte de la etajul cinci, pentru că n-ai învăţat încă să zbori ? pentru că aripile negre cu buline roşii mai mult te-ncurcă ?

Ai idee cum e să-ţi laşi spiritul acasă în timp ce corpul abominabil îţi hălăduieşte pe străzi ? Să ajungă înapoi dimineaţa, răpănos, plin de puroi şi sânge menstrual, fetid, abrutizat, şi să plângă la uşă până se-ndură spiritul să deschidă? Noroc cu soarele. La răsărit aripile dispar, teroarea dispare şi pe covor rămâne un trup, mai degrabă frumos şi proaspăt, de adolescentă. Oare nu e bietul spirit chinuit şi el în fiecare zi, toată ziua?