Curs

Stau închis într-o cameră mică, bine luminată, o cameră aidoma unui ornic vechi, unei cutii prăfuite de măsurat timpul. În dreapta sunt vitrine şi dulapuri şi sertare şi material didactic. În fiecare vitrină sunt cutiuţe de lemn şi de plastic şi de ebonită şi, pe un ultim raft, o carcasă de polistiren îngălbenit, lipită cu scotch. Sunt sigur că acele cutiuţe, dacă nu adăpostesc la rândul lor alte şi alte corpuri asemănătoare de un conţinut cu iz tehnico-ştiinţific, sunt, cel puţin, compartimentate în mii şi mii de camere şi cămăruţe şi saloane şi rezerve şi, de ce nu, cartiere. Dulapurile par să nu fi fost deschise de eternităţi, sigilate cândva prin simpla frază, etichetate pentru o posteritate interesată, o posteritate asumată, deşi literele negre s-au amestecat cu praful. În spate sunt tot felul de aparate ciudate: dragoni cu rotiţe şi capete de lentilă, dozatoare de suc cu manetă şi beculeţ, trenuleţe de oţel cu filet şi filament. Pe peretele din faţa mea este o tablă lungă, neagră, murdară de cretă, plină cu grafice, formule, cifre, desene, hieroglife, picturi rupestre şi reclame la detergent. Acum, în dansul lor, aduc mai degrabă a scriere cuneiformă. Podeaua dezvăluie un mozaic neinteresant iar tavanul alb, plin de ţânţari crucificaţi şi muşte spânzurate în plasa postmodernismului, cu trei grinzi, cam anemice, după părerea mea, şi cu patru baterii de neoane, pătate de var, ce nu par să se fi aprins vreodată, ei bine, acest tavan aduce atât de mult cu cerul, cu marea şi cu visurile oamenilor. În dreapta sunt alte vitrine, mai mari şi un pic mai luminoase în care stau cuminţi pini, molizi, un salcâm, iarbă şi bordură şi soarele într-un colţ, strivit de nori, şi o pasăre simulând plictisită zborul. Masa pe care scriu e înglodată într-un email crem, ciobit pe margini şi zgâriat pe alocuri. E o masă imensă cu picioare solide din fier forjat, cu armături de beton şi contragreutăţi de gânduri. Am descoperit un sertar în dreapta, fără mânere şi prea mult spirit practic, probabil un sertar pentru rechizite, dichisite, plictisite şi alte scule de pescuit. Îl deschid încet şi scârţâie şi e plin de praf şi coji de seminţe şi ambalaje de biscuiţi şi nume măzgălite cu pixul şi, printre ele, un bold îndoit şi ruginit. Din vârful lui se vede tot oraşul. Oraşul cu cartierele, cu fabricile, cu parcurile, cu blocurile, cu asfaltul şi cu căldura şi cu băncile, cu pomii, cu ţâşnitorile şi maşinile şi butoaiele şi motoarele şi coşurile de gunoi şi adidaşii şi tricourile şi şcolile şi liceele, cu liceul tău, cu clasele, cu elevii, cu terenul de sport, cu sălile de sport, cu scările, cu cancelaria, cu profesorii, şi cu bufetul şi cu laboratoarele şi cu clasa ta, cu băncile, cu tabla, cu scaunele, cu colegii tăi, cu creta şi buretele, cu banca ta şi cu scaunul tău, cu geaca ta, cu şapca ta, cu caietele tale şi pixurile tale şi ghiozdanul tău şi cu blugii tăi şi cu tine, cu trupul tău, cu mâinile lui şi picioarele lui cu sânii lui şi umerii lui şi gâtul lui şi chipul tău cu zâmbetul lui şi capul tău cu părul lui şi mintea ta cu ideile ei şi sufletul tău cu păpuşi şi farduri şi cu mine şi ochii tăi şi, în faţa lor, o coală de hârtie ce se umple cu scrisul meu. Am înghiţit un bold îndoit şi ruginit şi acum mă privesc în ochi şi mă întreb când va ajunge la inimă. Tu vei ştii. Pe foaia ta mi se va opri scrisul.