Gas

- Da... şi ce ziceam, nepoate?

- Când a venit nenea îngeraşu’ şi ţi-a zis nu-ştiu-ce...

- Aşa... da, da, sigur... Dintr-un con sângeriu de lumină a apărut, sub zenit, Arhanghelul Mihail, ferecat în zale de foc şi aur, călare pe un uriaş alb, pur-sânge, cu coama numai flăcări şi sclipiri, cu sabia călită-n forja îngerească şi stinsă-n roua lacrimilor Fecioarei. În ochii clari, electrici, îi jucau fulgere albastre, iar faţa simetrică, bine bărbierită, îi strălucea senină de mânia Raiului.

- Ooo... Şi era frumos, atunci, nenea îngeraşu’ ! Da’ ce, era cam supărat el aşa, nu? Pe tine bunicule?

- Stai să vezi, nepoate, stai oleacă să-mi trag sufletul şi-am să-ţi spun. Şi nu mai sta cu fundu’ pe placă c-ai să răceşti, stai jos, pe iarbă. Da... şi m-am speriat atunci şi m-am aruncat în genunchi, cu inima cât nasul unui Pokemon, cu mâinile-ncleştate şi cu fruntea ascunsă-n umbra tremurândă a trupului meu păcătos. Lucram la uzină pe vremea aia, nepoate, eram în putere şi-aveam o salopetă albastră nouă-nouţă, cu nasturi mari, negri şi cu şireturi şi fermoare, şi-aveam şi cizme de cauciuc până sub genunchi şi fumam Mărăşeşti. Aşa.. şi când a tunat o dată Mihail „Nenorocitule!” şi când m-a pălit cu sabia de foc şi pară în moalele capului... vezi că de-atunci am eu chelie... când m-a pălit o dată am văzut-o pe biata maică-ta plângând şi pe taică-tău plângând şi cete îngereşti plângând în hohote şi tu nu plângeai deloc...

- De ce, bunicule, de ce plângeau mami şi tati şi îngeraşii? Şi ce, trebuia să plâng şi n-am plâns şi s-au supărat toti pe mine şi de-atunci nu mai vorbesc cu mine, că eu nu-i mai aud şi...

- Stai nepoate, linişteşte-te. Erai mic atunci, aveai numai trei anişori, şi erai aşa drăgălaş... Aveai tot căpşorul numai bucle aurii ce-ţi curgeau pe fruntea albă, peste ochişorii micuţi şi albaştri, peste surâsul nevinovat şi gropiţele din obrăjori... Da’ erai un mare plângăcios; plângeai tot timpul şi nimeni nu ştia de ce. În seara aia n-ai mai plâns... Am plecat nepoate, ticălosul de mine, am plecat cu Vasile să bem o ţuică şi tu dormeai în pătuţul tău şi semănai cu un îngeraş mic, aşa frumos erai. Aşa te-au găsit pe la nouă, liniştit în pătuţul tău. Taică-tău a intrat primul şi a închis gazul dar era târziu. Auzi tu nepoate, să uit eu butelia deschisă şi să plec la ţuică...!

- Adică cum bunicule, adică eu sunt...

- Tu eşti un îngeraş, nepoate, eşti în visul meu acum, în visul unui bătrân sclerozat care abia-şi mai târâie oasele prin vizuina lui de carton şi celofan. O bucurie mai am şi eu, nepoate, să mai vorbesc cu tine chiar dacă ştiu că tu, din vina mea, eşti mort de mult.