În Sud-Vest trăieşte o fetiţă cu rochie cu bulinuţe albe şi roşii. De fapt, se spune că trăieşte pentru că de văzut n-a văzut-o nimeni niciodată. În serile de iarnă, la gura sobelor de teracotă îndopate cu butuci de brad trosniţi şi pocniţi, bătrânii locului povestesc, cu glasul tremurând şi miorlăind, cum, de sute şi mii de ani, nimeni n-a văzut-o şi n-a auzit-o pe fetiţa cu rochie cu bulinuţe albe şi roşii din Sud-Vest. Ea este o fetiţă cuminte, bine crescută şi bine intenţionată, nu mai înaltă de şapte palme şi trei degete, cu unghiile tăiate; este o creatură firavă, atât de firavă încât te-ai aştepta, în orice clipă, ori să-şi ia zborul ori să moară. Are nişte ochi mari şi albaştri şi pătrunzători şi împingători care, în nopţile cu lună, se transformă în ochi verzi scufundători şi adulmecători. Buzele sunt mult prea senzuale pentru vârsta ei, oricare ar fi aceasta, noroc că nu le poartă la ea tot timpul căci ziua, din cauza prafului de pe stradă, le încuie în casă. Este o fetiţă atât de mică şi de dulce încât nu poate fi servită fără o cantitate rezonabilă de lămâie. Dar ce intrigă este rochiţa ei cu buline albe de tot şi roşii de salată, călcată şi apretată, cu o mulţime de pliuri şi ramuri şi nişe şi cornişe. Ei bine, această rochiţă elegantă nu-i acoperă decât gleznele şi puţin, foarte puţin, din laba piciorului stâng, motiv pentru care şi-a lăsat să crească părul şi sânii şi şoldurile şi genele, pentru a nu pune în pericol moralitatea licuricilor şi a cărăbuşilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu