Cea mai urâtă şapcă din lume

Am cea mai urâtă şapcă din lume. Nu numai din lumea asta, din toate lumile! Pentru că sunt inclus în toate lumile, sunt prins în mii de puncte, legat în mii de sfori, în mii de locuri, de mii de ani, de mii de fiinţe concepute de nu ştiu cine, care nu se concep una pe alta. Şi eu sufăr mereu, sufăr de eternităţi! Eu nu vreau să fac rău, sau, mă rog, nu tot timpul... Ce expresie: ”mă rog”! Poate voi vă rugaţi, mă rugaţi, sau ce mai faceţi voi. Eu m-am rugat o singură dată. Am zis ”mami, te rog frumos, ia-mi şi mie şapca aia!Nu, nu asta! Aia! Vreau şepcuţa roşie cu elice şi plasă de ţânţari! PLS! PLS! N-o vreau pe aia neagră! Nu! Negru nu-i culoarea mea, nu mă prinde! Eu o vreau pe-asta roşie! Vreau să se-nvârtă elicea din creştet când alerg, să mă ridice, să mă ridice până la nori, să văd şi eu îngerii!...”. Dar asta a fost acum mult timp, acum multe eternităţi. Şi de-atunci nu m-am mai rugat niciodată. Să mă rugaţi voi pe mine! Să tremuraţi ca gelatina şi să urlaţi, să urlaţi când vă bag la cazan, când vă-ntorc maţele cu furca, când vă fierb în ulei de măsline, când fac tocăniţă de soia, când pedalez, când fumez o ţigară!... Am cea mai urâtă şapcă din lume... şi mă seacă!

Noaptea

Plec pe lumină albă, albă, albă,

La prins-cules de gânduri,

Înarmat doar cu răbdare şi cu

Petic mic de lână albă, albă, albă

Şi miţoasă, de pe o speranţă vie.

Îl arunc în volburi, în torent de-adânc,

Las un ochi de pază şi adorm.

Dorm un ceas de doină,

Dorm un ceas de tine.

Las un ochi de pază şi, orb,

Mă trezesc la miez de noapte,

Şi scot lâna neagră, neagră, neagră,

Plină de gânduri negre, negre, negre

Şi nu mai iese la spălat, deloc.

Noaptea ... când psihicul meu torturat mă frământă, mă transformă, mă naşte... Dar ei nu mă ascultă. Mă cred nebun. Nu le-am arătat incă, e mai bine aşa. Nici nu-şi închipuie prin ce trec în fiecare noapte. În fiecare noapte când încep să tremur, când tot conţinutul meu roşu-cenuşiu se lichefiază, clocoteşte, supurează, când dintre coaste încep să-mi înmugurească aripi negre de umbră, aripi negre cu buline roşii... În fiecare noapte, când ochii mi se resorb şi, rupţi din chinurile facerii, apar din nou, mai jos puţin, întreiţi. Când spiritul se agaţă de cea mai fină rază de lumină şi iese din trupul meu chinuit de pajbongoliac, râde de el, îl scuipă, îl bate cu ranga şi-l trimite afară, pe geam. Ai idee cum e să cazi în fiecare noapte de la etajul cinci, pentru că n-ai învăţat încă să zbori ? pentru că aripile negre cu buline roşii mai mult te-ncurcă ?

Ai idee cum e să-ţi laşi spiritul acasă în timp ce corpul abominabil îţi hălăduieşte pe străzi ? Să ajungă înapoi dimineaţa, răpănos, plin de puroi şi sânge menstrual, fetid, abrutizat, şi să plângă la uşă până se-ndură spiritul să deschidă? Noroc cu soarele. La răsărit aripile dispar, teroarea dispare şi pe covor rămâne un trup, mai degrabă frumos şi proaspăt, de adolescentă. Oare nu e bietul spirit chinuit şi el în fiecare zi, toată ziua?

Micul umeraş zburător

Ascultaţi acum copii povestea umeraşului zburător.

Traia odată în Bucureşti un umeraş de plastic portocaliu cu clericere frumos arcuite, cu striaţii fanteziste în jurul în jurul umerilor şi cu un cârlig alungit armonios spre stele.

Era aşa simpatic micul umeraş, atât de vesel în copilăria lui, atât de fericit, atât de dornic să-l îmbrace în fiecare seară o pepită scrobită şi o uniformă verde-închis, parcă a Marelui Vânător de Fazani. Timpul trecea nesimţit şi impertinent iar umeraşul portocaliu alerga nestingherit prin copilăria sa eternă. Dar iată că într-o bună zi făcu o gafă teribilă. Entropia ce se manifesta de ceva timp şi în lumea umeraşelor înregistră în acea zi o cotă maximă. Străzile gemeau de umeraşe multicolore şi multiforme ce puneau ţara la cale şi demonstrau şi se certau şi ajungeau adesea la duel. Ei bine, în acea zi, când după-amiaza se ascundea în umbra blocurilor, umeraşul nostru îşi făcu noi prieteni: un umeraş masiv, maro, ce trăise clipe de glorie la APACA, un umeraş negru cu umerii laţi şi gât de sârmă, veteran al angrourilor de la marginea Bucureştiului şi, în fine, un umeraş militar subţire, croit dintr-o sârmă continuă, la origine nichelată.

Aceşti noi tovarăşi erau adepţi înfocaţi ai teoriei kinderiene moderne, potrivit căreia umeraşele au fost inţial aparate de zbor dar acum, la trei secole de la Marea Aterizare, nimeni nu-şi mai aminteşte cum să decoleze. Entuziasmat de prelegerile veteranilor şi de câteva pahare de cognac, micului umeraş portocaliu i s-a părut în, primă fază, că el este, de fapt, sculptat dintr-un dinte de balenă şi că buzele sale fac sandwich-uri noaptea şi, mai apoi, că-şi aminteşte procedura de decolare şi a încercat să-şi ia zborul de pe terasa ASE-ului, înspre Romană, la o oră de vârf. Ce s-a întâmplat cu umeraşul nostru nimeni nu mai ştie, deşi un reporter a sărit atunci după el încercând să-i surprindă evoluţia pe peliculă, ei bine acesta n-a supravieţuit impactului iar caseta n-a fost găsită niciodată. Se spune că totuşi ar fi reuşit să se înalţe şi-acum pendulează vesel agăţat de-un colţ al Lunii.

Acum dormiţi copii, micul umeraş portocaliu vă veghează somnul. Noapte bună!




În memoria umeraşului meu portocaliu pe care mi l-au ciordit în armată.

Gulden

Am ajuns pe strada ta. Este o stradă îngustă, pietruită, şerpuită printre case mici, pestriţe, umbrite de castani bătrâni şi stâlpi de iluminat. Nu e nimeni pe stradă, nici maşini nici cetăţeni, nici câini plouaţi nici vrăbiuţe. E linişte, linişte cu nuanţe de uşi scârţâite şi manele lălăite şi voci de copil. În fiecare curte un petec de iarbă, unul de umbră, unul de lumină şi câte o treaptă de ciment înnegrită, câte o bluză pe sfoară, o floare şi miros de sulfină. Cineva face sapun. Pe jos, printre chiştocuri de ţigară şi coji de seminţe şi frunze uscate şi flegme şi pietre cubice, străluceşte o monedă. O ridic. E un gulden olandez.

Îmi număr paşii mai departe pe strada şerpuită, pietruită, îngustă până ajung la Oltcitul prăfuit, încins, fără roţi, dar, cu parasolar de la Cola. Aici stai tu, cred. Aici te-am lăsat azi-noapte. Uite, pe Oltcit, imprimată-n praf, urma feselor mele. Aici m-am aşezat şi-am fumat vreo două ţigări până ai ieşit la geam şi mi-ai dat un pahar de apă minerală.

Ne-am simţit bine aseară, nu-i aşa? Am fost la teatru, la Teatrul foarte mic. Era cald pe stradă şi în sală şi în 311 şi nici nu mai ştiu ce-am văzut. Dar ştiu că ţie ţi-a plăcut piesa iar mie luminile de scenă şi umărul tau stâng. Am mers pe jos acasă, de mână, şi era multă lume pe stradă, şi noi am vorbit tot drumul dar nu-mi aduc aminte despre ce. Îţi urmăream doar buzele şi genele şi umărul stâng. Recunosc, şi sânii, dar, asta doar pentru că se asortau cu părul tău şi cu obrajii mei. Şi te-am lăsat aici, pe strada asta, la casa asta şi, pe la a doua ţigară, am vrut să te sarut dar tu erai probabil deja în pijamaua ta cu floricele, în patul tău cu miros de levănţică.

Şi stau aici de patruzeci de minute şi nu e nimeni acasă şi poştaşul mi-a zis că aici locuiesc doi bătrânei senili, simpatici, care acum sunt plecaţi la piaţă şi că aici n-a locuit niciodată o adolescentă blondă cu umeri albi. Sunt un idiot, am greşit ori strada, ori veacul. Mă duc acasă. Şi am în buzunar un gulden olandez.

More luck next time

Dezleagă-ţi verbul, spunea cineva odată. Pentru ce şi, în primul rând, pentru cine? Păi pentru mine,eu, ăsta mic şi urbanizat exilat într-o ţărişoară uitată, eminamente agrară. Să zboare, să fugă liber peste câmpiile patriei cu ciulinii şi cu brazdele uscate, să urce-n Bucegi, să comande pizza la Caraiman şi să înoate la Steaguri înainte să vină nota. Nu pot să scap de gustul ăsta de rugină şi pământ de flori. Răbdare, răbdare şi tutun, prietene! Până pe şapte repară ăştia ţevile. Atunci vine şi apa caldă şi abia aştept să mă spăl pe cap. M-aş spăla şi pe mâini. Descătuşază-ţi verbul, rupe-i lanţurile şi dă-i şi-un şut în fund să se grăbeasca înainte. Înainte să mă nasc eu poate, să-mi ia un pachet de ţigări şi să mi-l aducă pe patul de moarte, să am ce pufăi în poarta iadului. Şi dacă pleacă cu banii? Aşa e la noi, suntem atenţi la buzunare până intrăm cu stângu-n groapă. Ce dacă suntem rupţi în cur? Ţigări să fie, ţigări şi-o ţuiculiţă bună de ţară, să ne relaxăm puţin. Ţară, ţară, vrem ostaşi! Pe fiu-tău că pe fiu-meu îl ţin acasă să dea cu aspiratorul în living, are cine să măture platoul, proşti sunt, slavă domnului. În living... O sufragerie amărâtă de Pantelimon, de bloc cu interfonul stricat. Dacă era după mine îi ziceam dieing, dar, evident, n-a fost după mine. Niciodată. Întotdeauna după altul, întotdeauna un deschizător de drumuri mi-a luat faţa. Lasă mă, noi să fim sănătoşi! Să fiu eu deschizător de bere că Pământul tot se-agită, pardon, se-nvârte. O fi ameţit săracu şi cred că i-a cam intrat Soarele-n ochi. Da’ e bine, viaţa e frumoasă, mai frumoasă ca de obicei. Cel mai prost obicei, strămoşesc dealtfel, să faci haz de necaz, de-al tău şi de-al altora. O întreagă etnogeneză are ca piesă de rezistenţă caterinca, o caterincă proastă. Stăm în cur la porţile Orientului, spargem seminţe, râdem, glumim...Da’ vine factura, dacă nu pe lumea asta pe lumea cealaltă sau care-o fi ea. Lasă, lasă că rezolvă fratele, mâncaţi-aş ochii tăi! Din datorie-n datorie, o metempsihoză mică şi trăiesc vreo zece vieţi, în liesing. Da’ românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă! Păi şi cu încă trei bonus de reîncărcare? Vezi, e super ofertă! Aşa trăim noi, pe datorie. Hai c-am dat-o-n diverse rău de tot! Dar, până la urmă, ce-o fi mai relativ, rău sau tot? Şi relativ nici măcar n-are grad de comparatie! Păi, de! Vezi tu, care-i manevra şi cu verbul ăsta: de dezlegat îl dezlegi tu dar se-ntoarce acasă cu coada-ntre picioare cât ai zice peşte, sau peste. Depinde pe unde vrei s-o iei.

Curs

Stau închis într-o cameră mică, bine luminată, o cameră aidoma unui ornic vechi, unei cutii prăfuite de măsurat timpul. În dreapta sunt vitrine şi dulapuri şi sertare şi material didactic. În fiecare vitrină sunt cutiuţe de lemn şi de plastic şi de ebonită şi, pe un ultim raft, o carcasă de polistiren îngălbenit, lipită cu scotch. Sunt sigur că acele cutiuţe, dacă nu adăpostesc la rândul lor alte şi alte corpuri asemănătoare de un conţinut cu iz tehnico-ştiinţific, sunt, cel puţin, compartimentate în mii şi mii de camere şi cămăruţe şi saloane şi rezerve şi, de ce nu, cartiere. Dulapurile par să nu fi fost deschise de eternităţi, sigilate cândva prin simpla frază, etichetate pentru o posteritate interesată, o posteritate asumată, deşi literele negre s-au amestecat cu praful. În spate sunt tot felul de aparate ciudate: dragoni cu rotiţe şi capete de lentilă, dozatoare de suc cu manetă şi beculeţ, trenuleţe de oţel cu filet şi filament. Pe peretele din faţa mea este o tablă lungă, neagră, murdară de cretă, plină cu grafice, formule, cifre, desene, hieroglife, picturi rupestre şi reclame la detergent. Acum, în dansul lor, aduc mai degrabă a scriere cuneiformă. Podeaua dezvăluie un mozaic neinteresant iar tavanul alb, plin de ţânţari crucificaţi şi muşte spânzurate în plasa postmodernismului, cu trei grinzi, cam anemice, după părerea mea, şi cu patru baterii de neoane, pătate de var, ce nu par să se fi aprins vreodată, ei bine, acest tavan aduce atât de mult cu cerul, cu marea şi cu visurile oamenilor. În dreapta sunt alte vitrine, mai mari şi un pic mai luminoase în care stau cuminţi pini, molizi, un salcâm, iarbă şi bordură şi soarele într-un colţ, strivit de nori, şi o pasăre simulând plictisită zborul. Masa pe care scriu e înglodată într-un email crem, ciobit pe margini şi zgâriat pe alocuri. E o masă imensă cu picioare solide din fier forjat, cu armături de beton şi contragreutăţi de gânduri. Am descoperit un sertar în dreapta, fără mânere şi prea mult spirit practic, probabil un sertar pentru rechizite, dichisite, plictisite şi alte scule de pescuit. Îl deschid încet şi scârţâie şi e plin de praf şi coji de seminţe şi ambalaje de biscuiţi şi nume măzgălite cu pixul şi, printre ele, un bold îndoit şi ruginit. Din vârful lui se vede tot oraşul. Oraşul cu cartierele, cu fabricile, cu parcurile, cu blocurile, cu asfaltul şi cu căldura şi cu băncile, cu pomii, cu ţâşnitorile şi maşinile şi butoaiele şi motoarele şi coşurile de gunoi şi adidaşii şi tricourile şi şcolile şi liceele, cu liceul tău, cu clasele, cu elevii, cu terenul de sport, cu sălile de sport, cu scările, cu cancelaria, cu profesorii, şi cu bufetul şi cu laboratoarele şi cu clasa ta, cu băncile, cu tabla, cu scaunele, cu colegii tăi, cu creta şi buretele, cu banca ta şi cu scaunul tău, cu geaca ta, cu şapca ta, cu caietele tale şi pixurile tale şi ghiozdanul tău şi cu blugii tăi şi cu tine, cu trupul tău, cu mâinile lui şi picioarele lui cu sânii lui şi umerii lui şi gâtul lui şi chipul tău cu zâmbetul lui şi capul tău cu părul lui şi mintea ta cu ideile ei şi sufletul tău cu păpuşi şi farduri şi cu mine şi ochii tăi şi, în faţa lor, o coală de hârtie ce se umple cu scrisul meu. Am înghiţit un bold îndoit şi ruginit şi acum mă privesc în ochi şi mă întreb când va ajunge la inimă. Tu vei ştii. Pe foaia ta mi se va opri scrisul.

Maci roşii cu miros de câmp

M-am plictisit teribil ieri, am stat toată ziua cu burta la soare pe cimentul încins, şi oamenii treceau pe lângă mine. Dar seara, seara a fost magică. Am trecut prin locul unde aşteaptă îngerii să facă bungee-jumping. Erau toţi surescitaţi şi zâmbeau ca nişte copii bătuţi cu firul de la telefon; ochii le străluceau aproape la fel de puternic ca farurile jeep-ului îmbrăţişat de dimineaţă. Şi cohortele de îngeri aşteptau tăcute săritura ştiind, în sinea lor, că nu-i lucru curat cu acele corzi invizibile şi intangibile, dar, după cum le şoptise cineva, era doar o problemă de credinţă. Şi aşa de frumos picau îngerii, cu aripi grele de gips şi faşă elastică, şi une cădeau răsăreau stânjenei şi maci roşii cu miros de câmp, şi lanuri întregi au răsărit din cer şi nu din pământ şi eu am coborât şi-am început să culeg. Şi atunci a apărut vântul şi zgomotul şi fumul şi-a apărut o maşinărie infernală şi-a început să recolteze, delicat, floare cu floare. Un paznic negru a venit şi mirosea puternic a motorină şi transpiraţie şi, foarte vag, a sânge uscat pe talpa bocancului. M-a prins şi m-a bătut cu o nuia de alun, noduroasă şi mlădioasă, şi mi-a urlat în urechea stângă că trebuie să plătesc pentru flori. Atunci am fugit plângând şi, după ani de hoinărit pe străzile Vienei, am ajuns la florăria cu geamuri de abur. Acolo am găsit o bătrânică simpatică care, la cei peste o sută patruzeci şi trei de ani ai săi, încă mai dansa destul de bine pe masă, în ritm dulce de manea. A roşit uşor când am intrat şi mi-a oferit, cu o privire vinovată, apă rece şi şerbet, din partea casei; apoi m-a lăsat să-mi aleg douăzeci de maci roşii cu miros de câmp, pe care mi i-a împachetat în celofan şi margini de curcubeu. Am fugit la spital, fără să mai trec pe-acasă să mă schimb sau să mă bărbieresc, şi abia am reuşit să ajung la timp, să intru în salon, să-mi găsesc patul şi să mă văd murind. Am lăsat florile pe pat lângă proaspătul meu cadavru şi am plecat cu paşi trişti şi repezi, cu teamă să nu-mi fure florile vreo asistentă.

Asta a fost ieri. Azi m-am trezit cu greu şi m-am spălat repede, m-am bărbierit, am înfulecat ceva şi-am coborât vesel, sărind câte patru trepte deodată. Mi-am aprins o ţigară şi acum aştept autobuzul. Mai bine luam un taxi, nu vreau să-ntârzii la propria mea înmormântare.

Gas

- Da... şi ce ziceam, nepoate?

- Când a venit nenea îngeraşu’ şi ţi-a zis nu-ştiu-ce...

- Aşa... da, da, sigur... Dintr-un con sângeriu de lumină a apărut, sub zenit, Arhanghelul Mihail, ferecat în zale de foc şi aur, călare pe un uriaş alb, pur-sânge, cu coama numai flăcări şi sclipiri, cu sabia călită-n forja îngerească şi stinsă-n roua lacrimilor Fecioarei. În ochii clari, electrici, îi jucau fulgere albastre, iar faţa simetrică, bine bărbierită, îi strălucea senină de mânia Raiului.

- Ooo... Şi era frumos, atunci, nenea îngeraşu’ ! Da’ ce, era cam supărat el aşa, nu? Pe tine bunicule?

- Stai să vezi, nepoate, stai oleacă să-mi trag sufletul şi-am să-ţi spun. Şi nu mai sta cu fundu’ pe placă c-ai să răceşti, stai jos, pe iarbă. Da... şi m-am speriat atunci şi m-am aruncat în genunchi, cu inima cât nasul unui Pokemon, cu mâinile-ncleştate şi cu fruntea ascunsă-n umbra tremurândă a trupului meu păcătos. Lucram la uzină pe vremea aia, nepoate, eram în putere şi-aveam o salopetă albastră nouă-nouţă, cu nasturi mari, negri şi cu şireturi şi fermoare, şi-aveam şi cizme de cauciuc până sub genunchi şi fumam Mărăşeşti. Aşa.. şi când a tunat o dată Mihail „Nenorocitule!” şi când m-a pălit cu sabia de foc şi pară în moalele capului... vezi că de-atunci am eu chelie... când m-a pălit o dată am văzut-o pe biata maică-ta plângând şi pe taică-tău plângând şi cete îngereşti plângând în hohote şi tu nu plângeai deloc...

- De ce, bunicule, de ce plângeau mami şi tati şi îngeraşii? Şi ce, trebuia să plâng şi n-am plâns şi s-au supărat toti pe mine şi de-atunci nu mai vorbesc cu mine, că eu nu-i mai aud şi...

- Stai nepoate, linişteşte-te. Erai mic atunci, aveai numai trei anişori, şi erai aşa drăgălaş... Aveai tot căpşorul numai bucle aurii ce-ţi curgeau pe fruntea albă, peste ochişorii micuţi şi albaştri, peste surâsul nevinovat şi gropiţele din obrăjori... Da’ erai un mare plângăcios; plângeai tot timpul şi nimeni nu ştia de ce. În seara aia n-ai mai plâns... Am plecat nepoate, ticălosul de mine, am plecat cu Vasile să bem o ţuică şi tu dormeai în pătuţul tău şi semănai cu un îngeraş mic, aşa frumos erai. Aşa te-au găsit pe la nouă, liniştit în pătuţul tău. Taică-tău a intrat primul şi a închis gazul dar era târziu. Auzi tu nepoate, să uit eu butelia deschisă şi să plec la ţuică...!

- Adică cum bunicule, adică eu sunt...

- Tu eşti un îngeraş, nepoate, eşti în visul meu acum, în visul unui bătrân sclerozat care abia-şi mai târâie oasele prin vizuina lui de carton şi celofan. O bucurie mai am şi eu, nepoate, să mai vorbesc cu tine chiar dacă ştiu că tu, din vina mea, eşti mort de mult.

Fetiţa cu rochie cu buline roşii şi albe din Sud –Vest

În Sud-Vest trăieşte o fetiţă cu rochie cu bulinuţe albe şi roşii. De fapt, se spune că trăieşte pentru că de văzut n-a văzut-o nimeni niciodată. În serile de iarnă, la gura sobelor de teracotă îndopate cu butuci de brad trosniţi şi pocniţi, bătrânii locului povestesc, cu glasul tremurând şi miorlăind, cum, de sute şi mii de ani, nimeni n-a văzut-o şi n-a auzit-o pe fetiţa cu rochie cu bulinuţe albe şi roşii din Sud-Vest. Ea este o fetiţă cuminte, bine crescută şi bine intenţionată, nu mai înaltă de şapte palme şi trei degete, cu unghiile tăiate; este o creatură firavă, atât de firavă încât te-ai aştepta, în orice clipă, ori să-şi ia zborul ori să moară. Are nişte ochi mari şi albaştri şi pătrunzători şi împingători care, în nopţile cu lună, se transformă în ochi verzi scufundători şi adulmecători. Buzele sunt mult prea senzuale pentru vârsta ei, oricare ar fi aceasta, noroc că nu le poartă la ea tot timpul căci ziua, din cauza prafului de pe stradă, le încuie în casă. Este o fetiţă atât de mică şi de dulce încât nu poate fi servită fără o cantitate rezonabilă de lămâie. Dar ce intrigă este rochiţa ei cu buline albe de tot şi roşii de salată, călcată şi apretată, cu o mulţime de pliuri şi ramuri şi nişe şi cornişe. Ei bine, această rochiţă elegantă nu-i acoperă decât gleznele şi puţin, foarte puţin, din laba piciorului stâng, motiv pentru care şi-a lăsat să crească părul şi sânii şi şoldurile şi genele, pentru a nu pune în pericol moralitatea licuricilor şi a cărăbuşilor. Şi totuşi, de sute şi mii de ani nimeni n-a văzut-o pe această fetiţă cu rochie cu bulinuţe albe şi roşii, în schimb, eu văd în fiecare dimineaţă din autobuz o tipă superbă, goală, cu ciorapi trei-sferturi roşii cu buline albe, cu vârfurile tăiate. E doar un panou publicitar şi încă nu mi-am dat seama dacă face reclamă la ciorapi sau la implanturi mamare.

Motanul încălţat

Domnişoară! Domnişoară, mă scuzaţi, dar, cred că...

... Dacă mă uit bine la tine, şi nu mă uit, tu semeni cu motanul încălţat, din profil cel puţin. Da, da, chiar cu el. Cu motănelul blănos şi lasciv încălţat cu ciubote roşii-roşii, până sub genunchi, legate cu fir de aur, din barba de aur a sfântului Petru. Aşa lungă şi proaspătă, cu blăniţa ta argintie din vulpi argintii ştrangulate şi cu buclele tale ce-ţi fac căpşorul aproape imperceptibil, cu boticul fin, cu privirea felină, cu ochii de angora... Nu încape îndoială! Tu eşti motanul încălţat! Te-am regăsit după atâţia ani! Sunt eu, căpcăunul, nu mă recunoşti? prietenul tău căpcăunul. Am stat o vreme la terapie intensivă dar mi-am revenit, în sfârşit, şi-am început să te caut. Vreau doar să-ţi cer iertare şi să-ţi mai cer, eventual, o mică pensie alimentară. Ce bine-mi pare că te-am găsit! Ilustrul, iubitul motănel încălţat! Cel care, pentru prima dată, a strivit sub călcâiul drept visele oamenilor şi, sub cel stâng, urechile mele. Şi le-ai făcut ghem şi-ai adormit şi-ai mustăcit şi-ai tors. Uite, ţi-am croşetat un pulover! L-am făcut chiar din barba mea, cu dungi de marinar, nuanţe de colibri şi sudoare de tractorist. Îţi place? De gustibus non disputandum, prietene. Oricum, eu sunt mândru de el, şi sunt mândru şi de tine, dragul meu. Ce bine te-ai descurcat tu! Erai doar un ghemotoc răutăcios de blană, cu cele mai frumoase ghetuţe din lume. Acum ai crescut, ai intrat la ASE, ţi-ai găsit un part-time la o cofetărie în centru, ai garsoniera ta frumos mobilată cu margini de curcubeu şi monocromii roz, şi, uite, acum ai atâtea perechi de ghetuţe care mai de care mai înalte şi mai colorate şi mai... mai la modă, cum spuneţi voi. Mă bucur nespus să te văd, micul meu motănel încălţat, cu ciubotele tale roşii-roşii...

... Domnişoară, scuzaţi-mi impertinenţa, dar, cred că aţi călcat în rahat de câine!

Bătrânul lup de mare

Era odată un bătrân marinar, ajuns, după restructurări, pe o bătrână barcă. Şi naviga el în lung şi-n lat pe o bătrână mare când, într-o noapte, pe-nserat, şi-a pus o întrebare, care rimează cu mare, cu tare, cu cel mai tare din parcare, şi asta, doar aşa, să fac o rimă oarecare. N-o să aflăm niciodată ce întrebare şi-a pus pentru că nu mai vorbeşte cu nimeni. Asta e. Expresiile „pe-nserat de noapte/răsarit de noapte” sunt chiar la mintea cocoşului. Păcat că până acum n-am văzut cocoş care să vorbească, altfel, sigur ne-ar fi explicat şi nouă. Revenind însă, bătrânul marinar, acum faimos în toată lumea pentru că şi-a pus o întrebare, n-are importanţă care, avea numele de scenă „Bătrânul lup de mare”. Într-o după-amiază geroasă de august a primit vizita junei sale nepoate. Pe vizită scria: „Dragul meu bunicuţ, eu n-am putut să ajung dar, ţi-am trimis vizita mea. Sper c-ai primit-o cu plăcere! Te pupic dulce! Semnat: micuţa ta nimfomană preferată”. Poate credeţi că o micuţă nepoţică n-are cum să fie nimfomană. Şi eu cred acelaşi lucru dar, n-ai de unde să ştii ce-i mai învaţă în şcoala primară. Şi mai scria ceva, cu ruj violet, pe spatele acelei vizite fatale:”Bunicule, da’ ce, sunt lupi pe mare?”. Drept urmare, bătrânul lup de mare şi-a luat barca în spinare şi, dacă nu mă-nşel, coada-ntre picioare, şi a plecat la munte, evident, ca să rimeze, frământat de gânduri multe. Asta a fost pentru rimă, de fapt, era doar supărat. Exact, a plecat la munte şi acum este un excelent şef de haită; i se spune Colţ Alb, sau ceva de genul ăsta. A avut noroc, s-a regăsit. Tu cine eşti?