Cea mai urâtă şapcă din lume

Am cea mai urâtă şapcă din lume. Nu numai din lumea asta, din toate lumile! Pentru că sunt inclus în toate lumile, sunt prins în mii de puncte, legat în mii de sfori, în mii de locuri, de mii de ani, de mii de fiinţe concepute de nu ştiu cine, care nu se concep una pe alta. Şi eu sufăr mereu, sufăr de eternităţi! Eu nu vreau să fac rău, sau, mă rog, nu tot timpul... Ce expresie: ”mă rog”! Poate voi vă rugaţi, mă rugaţi, sau ce mai faceţi voi. Eu m-am rugat o singură dată. Am zis ”mami, te rog frumos, ia-mi şi mie şapca aia!Nu, nu asta! Aia! Vreau şepcuţa roşie cu elice şi plasă de ţânţari! PLS! PLS! N-o vreau pe aia neagră! Nu! Negru nu-i culoarea mea, nu mă prinde! Eu o vreau pe-asta roşie! Vreau să se-nvârtă elicea din creştet când alerg, să mă ridice, să mă ridice până la nori, să văd şi eu îngerii!...”. Dar asta a fost acum mult timp, acum multe eternităţi. Şi de-atunci nu m-am mai rugat niciodată. Să mă rugaţi voi pe mine! Să tremuraţi ca gelatina şi să urlaţi, să urlaţi când vă bag la cazan, când vă-ntorc maţele cu furca, când vă fierb în ulei de măsline, când fac tocăniţă de soia, când pedalez, când fumez o ţigară!... Am cea mai urâtă şapcă din lume... şi mă seacă!