Paşi

Zdranga-zdranga pe câmpii,
Vine trenul, hai copii
Să cântăm, să cântăm!
Vine trenul de la munte,
Hai sărută-mă pe frunte,
Să dansăm, să dansăm!
Vine trenul de la mare
Încărcat cu praf de soare,
Ne jucăm, ne jucăm!
Hai să ne jucăm pe şine,
Vine trenul, vine, vine,
Vine, vinee...e..e..e..e..e.......

Înger, îngeraşul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine
Şi mă-nvaţă să fac bine.
Eu sunt mic Tu fă-mă mare,
Eu sunt slab Tu fă-mă tare,
Şi tot timpul mă-nsoţeşte
Şi de rele mă păzeşte.
A....m...i...n......

Am ajuns acasă! Am ajuns acasă! Şi mă bucur ca un copil, ca un copil mic şi fericit într-o lume mare şi fericită. Gata! Acum vine şi metroul. Am urcat. „Urmează staţia Piaţa Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.” Mă învăluie un miros cunoscut de cauciuc ars , de subteran, de covrigi calzi... Uite, acolo veneam cu Gepetto şi cu Gabi şi ne tăvăleam pe gresia aia murdară şi atât de regulamentar alunecoasă, acolo între pereţii ăia plini de tag-uri şi pătaţi într-un colţ de urina vreunui călător grăbit şi alcoolizat. Chiar acolo dansam eu cu băieţii şi ne loveam şi lumea râdea şi noi râdeam şi visam să ajungem la Battle of the Year, în Germania eventual, că-i mai aproape. „Urmează staţia Piaţa Iancului cu peronul pe partea stângă.” Mai am puţin şi ajung în intersectia mea preferată, în intersecţia mea prăfuită. Patru ani de zile am traversat intersecţia asta în drum spre liceu, patru ani de zile am pierdut nopţile în blocul cu magazin de vopseluri la parter. Acum au făcut o bancă acolo. Mai ţii minte, am fost şi cu tine la Grasu’, atunci când am vrut să-mi cunoşti prietenii şi tu ai vrut să pleci acasă. De la ţiganca aia murdară, cu fustele ei colorate şi bulinate şi creponate, ţi-am luat atunci cel mai frumos trandafir din lume. Acum cobor din 335 la Zefir, la fabrica aia veche de confecţii, vis-a-vis de bomba albastră cu internet şi biliard. Aprind o ţigară şi traversez, cu grijă să nu mă ating de Skoda roşie prăfuită care stă pe butuci de când îi ajungeam cu capul la retrovizoare şi pe care-au scris copii SPALĂ-MA şi alte câteva drăgăleşenii la adresa propietarului, moş Costică care-a murit anul trecut. De aici îmi văd blocul şi văd şi magazinul lui Marius, grecu’, şi îmi văd şi o cămaşă roşie pe sfoară, în balcon. De unde am eu cămaşă roşie? Abia aştept să sun la interfon şi să răspundă mama şi eu să zic „Posta!”, să chem liftul, liftul meu drag cu oglinda lui zgâriată şi cu linoleumul rupt de pe jos. Vin acasă după aproape 5 luni de armată şi ai mei mă aşteaptă în prag, cu tot cu bunică-miu şi cu pisicile. Home sweet home! Mă descalţ, şi toţi mă iau în braţe, pe rând, ca pe un nou născut proaspăt înfăşat, şi ma pupă şi mama plânge. Stau la masă şi povestesc, şi mănânc mâncare adevărată şi adorm la televizor. Şi tu n-ai putut să ajungi la gară că nu ştiu ce trebuia să faci acasă. Nu-i nimic, ne vedem mâine. Noapte bună!
M-am trezit azi în patul meu şi mă cam doare spatele, m-am aşezat pe WC-ul meu şi am băut din cana mea verde pe care cineva s-a gândit s-o ciobească, în lipsa mea. Pisicile s-au ascuns deja, îngrozite că s-a întors căpcăunul. Mă întâlnesc mai târziu cu băieţii în Time să mă-ntrebe şi eu să le povestesc isprăvi din armată, să le spun bancuri cazone şi să râdem, sau nu, în jurul sticlelor de Ursus. Aici am început să venim în liceu, după ce-au desfiinţat Anita, şi-am cântat aici şi de ziua lui, şi de ziua mea, şi poate chiar şi de ziua ăluia.
Acum stăm toţi cam posaci, fiecare cu gândul la treaba lui, la examene, la restanţe, şi poate la vreo fostă prietenă, mai mult sau mai puţin comună. Mai grav e când ne amintim de câte-un colţ uitat de adolescenţă cu acnee şi frustrări şi poluţii nocturne, de vreo petrecere unde sticla de Wembley ne-a învins la puncte şi blonda de la scara 2 prin knock-out. Râde Piticu’ de drumuri prin Dristor şi pe lângă circa 7 şi nopţi prin vecini sau pe stradă. Am primit mesaj...”Nu pot să vin în seara asta, am de învăţat. Te sărut! J”...Nici o problemă. Respir adânc, adânc...Bebe, înc-un rând, te rog! Şi baieţii se uită pe pereţi şi o tăcere penibilă îşi face loc cu coatele şi eu mă duc să-mi iau ţigări.
Vreau să mă plimb în noaptea asta, vreau să plutesc prin Bucureştiul scufundat în noapte, să mai văd şi eu lumea. Universitatea bătrână şi ridată, TNB-ul pudrat cu alb de neon şi roşu de spray şi Romana cu coloanele şi bila de pe ASE. Vreau să fac câţiva paşi şi să uit de toate, să fiu doar un cauciuc Dunlop pe o remorcă plină de vise şi nelinişti. Mă opresc un moment, evident ca să-mi aprind o ţigară şi, brusc, ieşind din Green, o vedenie-mi întoarce gândul la prietenul Cărtărescu, la un pasaj din „Gemenii”.
„Pe când treceam prin faţa vitrinelor luminate, cu manechine încremenite pe schiuri, purtând pulovere şi canadiene la modă, în lumina roşie şi verde fluorescentă, am văzut de departe înaintând spre mine o pereche îmbrăţişată.(...) Am simţit că îmi pierd cumpătul când am înţeles că spre mine se îndrepta Gina cu un bărbat, ţinându-şi mâna în buzunarul lui şi râzând în hohote. L-am privit şi pe el, când ajunseserăm practic faţă-n faţă. Avea o faţă prelungă şi palidă, cu ochii adânci în orbite, cu o mustaţă abia răsărită, ca o umbră cafenie sub nările prelungi. Ne-am privit o clipă în ochi înainte ca ei să treacă mai departe, îndreptându-se spre strada Ginei; acel tânăr eram chiar eu.”
Ei bine, eu n-o văd acum pe Gina, o văd pe Ana, Ana fiind chiar prietena mea, iar tânărul, chiar dacă are şi el o faţă prelungă şi palidă cu ochi neinteresanţi şi cu mustaţă ca o perie soioasă de bocanci, tânărul acela nu sunt eu! pentru că eu sunt mai înalt, sunt tuns zero şi proaspăt bărbierit şi, dintr-o dată, extrem de supărat. Gheorghe!? Tot tu, bă Gheorghe, bă? Deja nu mai văd mare lucru în faţa ochilor decât două cadavre într-un chenar de dungi roşii. Bag mâna în buzunar şi-mi pare rău căci mi-a zis mama să nu mă mai joc cu cuţitul că-mi fuge îngerul. Iartă-mă, mami! Acum chiar e ultima dată! Promit! Iartă-mă nenea îngeraşul meu!...
Am ajuns acasă ciudat de devreme şi fără poftă de mâncare. Intru să mă spăl pe mâini şi să urinez şi să mă spăl din nou pe mâini, ca un băiat civilizat ce mă aflu. Mă trântesc pe canapeaua veche , descleiată; tuşesc, şi parcă a căzut cablul, şi nu mai sunt legat la antena colectivă , şi parcă luminile se sting încet dar sigur. Sunt obosit, mă simt atât de bătrân şi de bolnav. Nu vreau decât să dorm acum, vreau să mă lăsaţi ... să mă lăsaţi să dorm , dar, de data asta, fără vise... fără vise...

Viule fumător exacerbat de Biblii,
Taci, în numele Tatălui,
Mori, în numele Fiului,
Râzi în numele Sfântului Duhnind.
Marele alcoolic ne priveşte,
Să-i arătăm deci fundul,
Şi să ne tirăm în iadul zilei.
Caută femeia în Casa Domnului,
Sub pivniţa Dracului,
Şi scuip-o direct între nori,
Să cadă toţi îngerii.
S-a scumpit cartoful,
Scoate-ţi în gând din fund pantoful,
Fă-ţi o cruce mare de brad,
Pune-o pe stejar şi bagă-le-n pământ.
Cu apă sfinţită-n gura robilor,
Calc apăsat pe capul Zânei Zorilor.
Strigă şi tu sau taci,
În somnul mamei tale,
Când cad din mila Cerului doar bale,
Sau bagă-ţi furculiţa-n ochiul drept, creştine,
Să nu mai vezi pe străzi nebuni ca mine.
Tu taci şi-n gând,
Ţi-e frică să te-audă Moartea,
Dar ea te ştie şi-ţi opreşte partea.
Te scurgi din jeg în jeg
Şi spui că ziua-i bună,
Sau ai căzut în cur direct din Lună?
Mori creştine, râzi creştine, cazi creştine,
În numele Fiului şi-al Duhului şi-al Tatălui,
În vraja păcatului.

- Tu ai scris asta? N-am înţeles nimic, să moară mama! Eşti sandilău!
- Mă, de ce-mi umblii-n lucruri? Dă-o-ncoace, paştele mătii!
- Stai frate, să vorbim, să vezi că...
- Taci! Aşază-te aici şi ascultă-mă! Ia o ţigară, fumează, şi ascultă-mă că nu mai pot, sunt deja de cinci luni în armata asta blestemată. Pe geamul jegos şi îngheţat văd aceleaşi clădiri fantomatice, şterse, puţind a motorină, şi a fecale şi ciorbă de fasole. Frigul de afară a pironit fiecare particulă de praf şi strop de flegmă pe coama de beton ce străbate unitatea. Este înnorat şi soarele absent luminează prea puternic Str.Fulgerului, ca o baterie de neoane obosite. Stau în aceeaşi uniformă uzată, în aceiaşi bocanci găuriţi şi clăpăugi, pe acelaşi scaun rupt şi misterios care-a pierdut deja şirul feselor ce l-au călărit. Sunt în sesiune dragul meu, adică mă plictisesc de moarte. Doişpe’ ore pe zi stau singur într-o clasă rece şi plină de cocoloaşe de hârtie şi mucuri de ţigară. M-am săturat de Academie! Mă prefac că învăţ la Algebră şi mi se pare atât de caraghios încât îmi vine să alerg pe hol şi să urlu, să râd în hohote isterice, dar mă abţin.
M-am apucat din nou să citesc Cărtărescu mai mult aşa, să-mi amintesc unde l-am citit prima dată, în liceu, în Bucureştiul meu, în apartamentul meu sau în clasa mea, în viaţa mea pentru că, vezi tu, asta nu e viaţa mea, deşi eu am ales-o. Mă simt ca şi cum aş ţine locul cuiva, unui prieten poate, cuiva care a fost reţinut, blocat în trafic, eventual, şi m-a rugat să-l acopăr 10-15 minute, până apare şi el.
Am terminat azi „Visul” şi-am descoperit că lipsesc două pasaje din „Gemenii”, la început şi la sfârşit, două pasaje atât de dragi mie. E o ediţie mai veche, sau poate e doar viaţa mea trunchiată, trupul meu lipsit de glezne şi de ţeastă, trupul meu, un stomac continuu, timpul meu, un timp îngheţat pe buzele sorţii, mizeria continuă, cu incipitul ei benevol şi uitat, cu finalul ei întârziat, pierdut parcă într-un buzunar imens, într-un marsupiu bestial colcăind de viermi, înecat în sânge, vise şi monezi de 500.
Am rămas fără ţigări, fără bani şi fără prea multe gânduri bune. Mă gândeam să-ncerc să scriu ceva în noaptea asta, măcar aşa, să văd dacă n-am uitat alfabetul. Ştii, câteodată îmi amintesc frânturi de adolescenţă, îmi amintesc un pumn în nas, primul Hustler, o teză la Română, o sticlă de vodkă, ora de mate, un teren de volei, şi vag, foarte vag, o fată micuţă tunsă băieţeşte şi mai roşie ca cea dintâi roşie de salată, mai caldă decât clătitele pe care mi le furam singur din farfurie; îmi amintesc Piaţa Romană şi Sala Oglinzilor şi o piesă la Teatrul Foarte Mic şi seara de 1 martie.
Şi n-am nici un chef să scriu, cu mâna mea plictisită, îmbâcsită de ţigări demult fumate, cu pixul-creion Rotring al lui Osman. Aici nu e nimic de scris, nimic interesant, nimic surprinzător. Pot doar să aştern pe hârtie gândurile unui manechin, gândurile unei păpuşi umplute cu cârpe, gândurile unui stabilopod, visele unui capac de bere ieftină, frământările unei căni de tablă. Mi-e atât de greu să scriu, să găsesc cuvinte, să exprim vidul ce-a ajuns, încet-încet, să-mi substituie creierii înfriguraţi.
Dar, vezi tu, îmi este atât de necesar scrisul, am nevoie de paginile măzgălite haotic, am nevoie să creez ceva, nu ştiu sigur ce, un mic univers diform şi fantasmagoric de care să râd în dimineţile răcoroase, un univers etanş, un univers în fierbere, un set de oglinzi de bâlci care să reflecte nu gândurile mele ci, mai degrabă, lipsa lor desăvârşită. Vreau să fiu micul meu Dumnezeu, un Dumnezeu păgân, un Dumnezeu pervers croit din carne putredă şi funungine şi castraveţi muraţi.
Creez după tiparul biblic, adică dintr-o cruntă plictiseală, la fel cum El a creat Pământul, la fel cum Adam a vrut să vadă ţâţe. Ca în orice lume bine crescută trebuie să inventez sexele, şi nu pentru că aş vrea eu neapărat dar, pentru a nu lăsa impresia unui club de gay, pentru a nu-mi zidi templul pe o scoarţă sângeriu-cenuşie plină de fisuri anale.
Dar oare cum să arate locuitorii micii mele împărăţi? Tu cum ai vrea? Las-o pe mama! Mai ia o ţigară. Aşa. Acum gândeşte-te puţin. Încearcă să-ţi imaginezi o lume diferită de tot ce cunoşti şi, eventual, de tot ce-ai putea să visezi; o lume cu propriile ei legi absurde, diferite de ale noastre, cu propriile ei axiome stupide şi concepţii seci, contradictorii, caracteristice unei mulţimi oarecare. Încearcă te rog să faci asta. Uite, ai cinci minute în care trebuie să-ţi pui sfecla la contribuţie, să naşti un pui de idee, chiar prin cezariană, nu contează. Dacă-mi place ţi-l cresc.Aştept. La, la la, la la la, ta, ta ta, tra la la, la la, li la, prinde-mă, la la la, prinde-mă nu mă lăsa, la la la tra la la, prinde-mă în vraja ta, la li la ta ta ta, nu nu nu, da da da, tra la la la la, din oceanul Pacific, la la la la la, a ieşit un peşte mic, tra la la ta ta ta, şi pe coada lui scria, li la la ti ta ta, prinde-maă nu mă lăsa ... prinde-mă... în vraja ... ta ...
Gata? Te-ai gândit deja? Ascult. Ha, ha, ha ! Nu-i aşa că-i frumos? Bineînţeles că nu poţi, n-ai cum, e parte din fiinţa ta netrebnică. Ar trebui să te naşti din nou şi să te spânzuri cu cordonul ombilical. Şi nici atunci ... Stai să notez ... Pacientul 2732. Aceleaşi manifestări. Se recomandă repaus la pat, aspirină, paracetamol şi viplex de 3 ori/zi (după mese) ... Cum spuneam, eşti perfect sănătos, pentru epoca noastră bineînţeles. Un pic de astenie de primăvară şi un guturai, dar, în rest, eşti bine. Poftim? Nu, nu mai am ţigări. Înţeleg c-ai vrea să te opreşti ... Foarte bine dar, nu cred că ... În fine, dacă ţii neapărat ... ia baioneta mea. Da, sigur că-am ascuţit-o ... Stai doar să ... Bravo! Păi aşa ne-a fost vorba!! Voiam să-ntind un celofan pe jos ... Te-ai grăbit tu să pătezi covorul. Şi se aud paşi pe coridor ..! Dacă e căpitanu’?... Să trăiţi! Domnule căpitan, raportez, sunt planton doi în sectorul companiei a patra, student Dimitriu; în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Cine, colegul? Lăsaţi-l că doarme! A ieşit acum din gardă şi e obosit ... Ordonaţi? Să trăiţi! Am înţeles!... Scârbă! Nu tu, căpitanu’, tu eşti un dulce. Ce frumos dormi! Nani, nani, puiul mamii, ş-al tatii, nani, nani ... Am visat un vis şi în vis visam că visez ... visez ... acelaşi vis halucinant … Cum e să te naşti mort, jovial şi livid, însetat de otravă să smulgi sânul drept al mamei şi ochiul stâng al tatălui. Să te agăţi de barba ficei cu mâinile, să te agăţi de mandibula fiului cu picioarele. Să strigi “ Ave Maria ! “ şi să-ţi smulgi pletele, albe de bucurie, că ai tăi s-au prins în horă cu ciuma. Cum e să alergi mort pe câmpuri de cioburi şi să râzi. Să plângi când îţi faci o cruce din fier forjat şi s-o înghiţi lacom, avid de cartofi şi putere. Cum e să-ţi fi suficient ţie, mort lumii şi sortit Gheenei ? Noapte de noapte aceeaşi obsesie. Îngrozit încercam să mă ascund într-un colţ întunecos de sferă, încercam să scap de năluca ce mă hăituia. O simţeam exact în spatele meu, pândindu-mă, aşteptând momentul decisiv. Mă cunoaşte, ştie că n-o să-i mai rezist mult. Alerg acum pe saci de făină, pe coşuri cu mere, smulg bucăţi de text şi le arunc în urmă, disperat, sperând s-o încetinesc. Deodată s-a făcut cald. O lumină uscată mă loveşte în ceafă, se agaţă de mine, mă năclăieşte. Mă zbat, urlu, încerc să mă prind de lacrimile mari ce trec pe lângă mine. E din ce în ce mai cald, şi năluca e aproape de mine. Cu ciocan greu de lumină îmi dă în cap, şi n-o să ştiu niciodată de ce, nimeni, nu plânge. Cu levier călit în rouă îmi străpunge ceafa, şi nu ştie, nimeni, de ce nu-mi plânge inima. Cu maceta de foc şi pară îi tai mărul, şi plânge Adam, ca un copil. Nu mai văd nimic. Aud doar bătăile din ce în ce mai rare ale inimii şi un cântec de copil “ Prinde-mă, nu mă lăsa ! Prinde-mă în vraja ta ! “ .

- Atunci a căzut prima dată.
- Cum, aşa, din senin ?
- Da, am crezut că murise, nu mai mişca deloc.
- Sigur e din cauza ei. Şi i-am spus să n-o mai vadă.
- Nu vrea să asculte. Ştia că îngerii zboară.

M-am trezit urlând, aproape înecat în sudoare. Inima-mi aleargă înnebunită în jurul patului. Încerc s-o conving să intre înapoi în borcan.
Nu mai curge apa şi, parcă, în toate garsonierele se aud paturi scârţâite, paturi miorlăite şi perne. Deschid larg fereastra să iasă muştele şi să intre ţânţarii. Afară e îngrozitor de cald. Simt că mă înăbuş, mă simt ţinut într-un pumn, într-o încleştare fierbinte de degete, subţiri şi păroase. Trebuie să beau ceva. Strâng într-o cratiţă zăpada de pe pervaz şi aştept să se topească. Acum nu vrea dar trebuie să adoarmă. Deschid televizorul. Brusc îmi aduc aminte că nu mai am televizor de trei ani de zile, de când am terminat liceul. Îl închid. Poate dacă mă plimb puţin…Cobor treizeci şi trei de trepte mov şi gata, sunt liber. Ce căldură. Parcă se topesc şi literele din Şos.Pantelimon. Ce zăpuşeală. În spatele blocului am un lac. Am bănuit întotdeauna dar abia în noaptea asta îl văd, pentru că a îngheţat, prima dată. Merg pe gheaţa subţire şi-mi număr paşii. Unu, doi, trei, …până la patruzeci şi nouă. Şi paşii chiuie, şi-mi zâmbesc, şi luna îmi face cu ochiul. Cu mâna îmi fac singur. Am ajuns în mijlocul lacului. Îmi trag un scaun mai aproape. E din ce în ce mai cald şi gheaţa din ce în ce mai subţire. Cineva mă bate pe umăr. Mă întorc şi văd un cordon ombilical. Îmi cere o ţigară. Îi dau, ce să fac. De undeva din spatele lui se aude un cântec de copil “ Prinde-mă, nu mă lăsa ! Prinde-mă în vraja ta ! “…


- Atunci a căzut a doua oară.
- Bine că nu mai era nimeni să-l vadă. Ce-o fi făcut acasă?
- A făcut ... E slab! Gata! Eu nu-i mai suport toanele. Dacă mai cade o dată plec.

Visele mor pe capete, cum oamenii pe loturi, fără să afle taina strigătului, nici dansul părului. Visele curg pe apa morţilor, cum oamenii curg în valuri de sânge, fără să afle taina lacrimei, nici dansul cărnii. Visele se sparg ofuri, cum oamenii, tocaţi de realitate, strigă, fără voie, plâng, fără să ştie.
Aşa am ajuns la tine. Şi tu nu mă vrei, tu nu mă guşti. Vrei să vorbeşti cu mine, vrei să mă asculţi ? Nu te mai uita aşa la mine, stii că mă doare. Cum ? A spus el asta ? Şi tu îl crezi, bineînţeles. Nu ! Pentru ultima oară, nu eşti un fluture, eşti un înger …Ah ! Nu-ţi aduci aminte ?! Ai uitat cum te-am găsit îngropată în apa uşor sărată ce se prelingea pe geamul cimentat al magaziei de lemne. Ardeai încet, iar oja neagră de pe pleoape sfârâia ultimele acorduri ale streaşinii. Părul tău nichelat fierbea timid în linguriţa verde de carton presat. Ţi-am curăţat picioarele de solzi şi le-am servit cu gheaţă şi lămâie prietenilor mei, licuricii. N-am înţeles niciodată de ce sânii tăi mov, proaspăt lăcuiţi, şi-au desfăcut aripile şi au zburat, cu tot cu levierul meu şi cheile de nouă. M-am dezbrăcat de ochi şi buze şi ţi-am îmbrăţişat, pentru prima şi ultima dată, ţigla roşie de pe umeri.
Am plecat călare pe neonul meu înaripat, cu coiful din hârtie de ziar pe nas şi cu toporul greu de fontă după ureche. Unde eşti tu acum ? De ce mă cerţi ?
Vai ! Ştiu ! Mi-am amintit. Vorbeai în somn. Când adormisei sub apă, sub apa aceea roşiatică în care părul tău valsa. Când am uitat dopul de la cadă … Cântai în somn şi buzele nici nu ţi se mişcau … nu se mişcau deloc … nici ochii nu ţi se mişcau … Prinde-mă, nu mă lăsa ! Prinde-mă, nu mă lăsa ! Prinde-mă în vraja ta !…

- Iar a căzut ! Nenorocitul, l-am pierdut.
- Nimeni nu-l mai poate ajuta acum, e mult prea târziu.
- Şi dacă vine trenul?
- Asta e. Hai acasă.
- Zburăm ?
- Nu. Vreau să fac câţiva paşi.

Cea mai urâtă şapcă din lume

Am cea mai urâtă şapcă din lume. Nu numai din lumea asta, din toate lumile! Pentru că sunt inclus în toate lumile, sunt prins în mii de puncte, legat în mii de sfori, în mii de locuri, de mii de ani, de mii de fiinţe concepute de nu ştiu cine, care nu se concep una pe alta. Şi eu sufăr mereu, sufăr de eternităţi! Eu nu vreau să fac rău, sau, mă rog, nu tot timpul... Ce expresie: ”mă rog”! Poate voi vă rugaţi, mă rugaţi, sau ce mai faceţi voi. Eu m-am rugat o singură dată. Am zis ”mami, te rog frumos, ia-mi şi mie şapca aia!Nu, nu asta! Aia! Vreau şepcuţa roşie cu elice şi plasă de ţânţari! PLS! PLS! N-o vreau pe aia neagră! Nu! Negru nu-i culoarea mea, nu mă prinde! Eu o vreau pe-asta roşie! Vreau să se-nvârtă elicea din creştet când alerg, să mă ridice, să mă ridice până la nori, să văd şi eu îngerii!...”. Dar asta a fost acum mult timp, acum multe eternităţi. Şi de-atunci nu m-am mai rugat niciodată. Să mă rugaţi voi pe mine! Să tremuraţi ca gelatina şi să urlaţi, să urlaţi când vă bag la cazan, când vă-ntorc maţele cu furca, când vă fierb în ulei de măsline, când fac tocăniţă de soia, când pedalez, când fumez o ţigară!... Am cea mai urâtă şapcă din lume... şi mă seacă!

Noaptea

Plec pe lumină albă, albă, albă,

La prins-cules de gânduri,

Înarmat doar cu răbdare şi cu

Petic mic de lână albă, albă, albă

Şi miţoasă, de pe o speranţă vie.

Îl arunc în volburi, în torent de-adânc,

Las un ochi de pază şi adorm.

Dorm un ceas de doină,

Dorm un ceas de tine.

Las un ochi de pază şi, orb,

Mă trezesc la miez de noapte,

Şi scot lâna neagră, neagră, neagră,

Plină de gânduri negre, negre, negre

Şi nu mai iese la spălat, deloc.

Noaptea ... când psihicul meu torturat mă frământă, mă transformă, mă naşte... Dar ei nu mă ascultă. Mă cred nebun. Nu le-am arătat incă, e mai bine aşa. Nici nu-şi închipuie prin ce trec în fiecare noapte. În fiecare noapte când încep să tremur, când tot conţinutul meu roşu-cenuşiu se lichefiază, clocoteşte, supurează, când dintre coaste încep să-mi înmugurească aripi negre de umbră, aripi negre cu buline roşii... În fiecare noapte, când ochii mi se resorb şi, rupţi din chinurile facerii, apar din nou, mai jos puţin, întreiţi. Când spiritul se agaţă de cea mai fină rază de lumină şi iese din trupul meu chinuit de pajbongoliac, râde de el, îl scuipă, îl bate cu ranga şi-l trimite afară, pe geam. Ai idee cum e să cazi în fiecare noapte de la etajul cinci, pentru că n-ai învăţat încă să zbori ? pentru că aripile negre cu buline roşii mai mult te-ncurcă ?

Ai idee cum e să-ţi laşi spiritul acasă în timp ce corpul abominabil îţi hălăduieşte pe străzi ? Să ajungă înapoi dimineaţa, răpănos, plin de puroi şi sânge menstrual, fetid, abrutizat, şi să plângă la uşă până se-ndură spiritul să deschidă? Noroc cu soarele. La răsărit aripile dispar, teroarea dispare şi pe covor rămâne un trup, mai degrabă frumos şi proaspăt, de adolescentă. Oare nu e bietul spirit chinuit şi el în fiecare zi, toată ziua?

Micul umeraş zburător

Ascultaţi acum copii povestea umeraşului zburător.

Traia odată în Bucureşti un umeraş de plastic portocaliu cu clericere frumos arcuite, cu striaţii fanteziste în jurul în jurul umerilor şi cu un cârlig alungit armonios spre stele.

Era aşa simpatic micul umeraş, atât de vesel în copilăria lui, atât de fericit, atât de dornic să-l îmbrace în fiecare seară o pepită scrobită şi o uniformă verde-închis, parcă a Marelui Vânător de Fazani. Timpul trecea nesimţit şi impertinent iar umeraşul portocaliu alerga nestingherit prin copilăria sa eternă. Dar iată că într-o bună zi făcu o gafă teribilă. Entropia ce se manifesta de ceva timp şi în lumea umeraşelor înregistră în acea zi o cotă maximă. Străzile gemeau de umeraşe multicolore şi multiforme ce puneau ţara la cale şi demonstrau şi se certau şi ajungeau adesea la duel. Ei bine, în acea zi, când după-amiaza se ascundea în umbra blocurilor, umeraşul nostru îşi făcu noi prieteni: un umeraş masiv, maro, ce trăise clipe de glorie la APACA, un umeraş negru cu umerii laţi şi gât de sârmă, veteran al angrourilor de la marginea Bucureştiului şi, în fine, un umeraş militar subţire, croit dintr-o sârmă continuă, la origine nichelată.

Aceşti noi tovarăşi erau adepţi înfocaţi ai teoriei kinderiene moderne, potrivit căreia umeraşele au fost inţial aparate de zbor dar acum, la trei secole de la Marea Aterizare, nimeni nu-şi mai aminteşte cum să decoleze. Entuziasmat de prelegerile veteranilor şi de câteva pahare de cognac, micului umeraş portocaliu i s-a părut în, primă fază, că el este, de fapt, sculptat dintr-un dinte de balenă şi că buzele sale fac sandwich-uri noaptea şi, mai apoi, că-şi aminteşte procedura de decolare şi a încercat să-şi ia zborul de pe terasa ASE-ului, înspre Romană, la o oră de vârf. Ce s-a întâmplat cu umeraşul nostru nimeni nu mai ştie, deşi un reporter a sărit atunci după el încercând să-i surprindă evoluţia pe peliculă, ei bine acesta n-a supravieţuit impactului iar caseta n-a fost găsită niciodată. Se spune că totuşi ar fi reuşit să se înalţe şi-acum pendulează vesel agăţat de-un colţ al Lunii.

Acum dormiţi copii, micul umeraş portocaliu vă veghează somnul. Noapte bună!




În memoria umeraşului meu portocaliu pe care mi l-au ciordit în armată.

Gulden

Am ajuns pe strada ta. Este o stradă îngustă, pietruită, şerpuită printre case mici, pestriţe, umbrite de castani bătrâni şi stâlpi de iluminat. Nu e nimeni pe stradă, nici maşini nici cetăţeni, nici câini plouaţi nici vrăbiuţe. E linişte, linişte cu nuanţe de uşi scârţâite şi manele lălăite şi voci de copil. În fiecare curte un petec de iarbă, unul de umbră, unul de lumină şi câte o treaptă de ciment înnegrită, câte o bluză pe sfoară, o floare şi miros de sulfină. Cineva face sapun. Pe jos, printre chiştocuri de ţigară şi coji de seminţe şi frunze uscate şi flegme şi pietre cubice, străluceşte o monedă. O ridic. E un gulden olandez.

Îmi număr paşii mai departe pe strada şerpuită, pietruită, îngustă până ajung la Oltcitul prăfuit, încins, fără roţi, dar, cu parasolar de la Cola. Aici stai tu, cred. Aici te-am lăsat azi-noapte. Uite, pe Oltcit, imprimată-n praf, urma feselor mele. Aici m-am aşezat şi-am fumat vreo două ţigări până ai ieşit la geam şi mi-ai dat un pahar de apă minerală.

Ne-am simţit bine aseară, nu-i aşa? Am fost la teatru, la Teatrul foarte mic. Era cald pe stradă şi în sală şi în 311 şi nici nu mai ştiu ce-am văzut. Dar ştiu că ţie ţi-a plăcut piesa iar mie luminile de scenă şi umărul tau stâng. Am mers pe jos acasă, de mână, şi era multă lume pe stradă, şi noi am vorbit tot drumul dar nu-mi aduc aminte despre ce. Îţi urmăream doar buzele şi genele şi umărul stâng. Recunosc, şi sânii, dar, asta doar pentru că se asortau cu părul tău şi cu obrajii mei. Şi te-am lăsat aici, pe strada asta, la casa asta şi, pe la a doua ţigară, am vrut să te sarut dar tu erai probabil deja în pijamaua ta cu floricele, în patul tău cu miros de levănţică.

Şi stau aici de patruzeci de minute şi nu e nimeni acasă şi poştaşul mi-a zis că aici locuiesc doi bătrânei senili, simpatici, care acum sunt plecaţi la piaţă şi că aici n-a locuit niciodată o adolescentă blondă cu umeri albi. Sunt un idiot, am greşit ori strada, ori veacul. Mă duc acasă. Şi am în buzunar un gulden olandez.

More luck next time

Dezleagă-ţi verbul, spunea cineva odată. Pentru ce şi, în primul rând, pentru cine? Păi pentru mine,eu, ăsta mic şi urbanizat exilat într-o ţărişoară uitată, eminamente agrară. Să zboare, să fugă liber peste câmpiile patriei cu ciulinii şi cu brazdele uscate, să urce-n Bucegi, să comande pizza la Caraiman şi să înoate la Steaguri înainte să vină nota. Nu pot să scap de gustul ăsta de rugină şi pământ de flori. Răbdare, răbdare şi tutun, prietene! Până pe şapte repară ăştia ţevile. Atunci vine şi apa caldă şi abia aştept să mă spăl pe cap. M-aş spăla şi pe mâini. Descătuşază-ţi verbul, rupe-i lanţurile şi dă-i şi-un şut în fund să se grăbeasca înainte. Înainte să mă nasc eu poate, să-mi ia un pachet de ţigări şi să mi-l aducă pe patul de moarte, să am ce pufăi în poarta iadului. Şi dacă pleacă cu banii? Aşa e la noi, suntem atenţi la buzunare până intrăm cu stângu-n groapă. Ce dacă suntem rupţi în cur? Ţigări să fie, ţigări şi-o ţuiculiţă bună de ţară, să ne relaxăm puţin. Ţară, ţară, vrem ostaşi! Pe fiu-tău că pe fiu-meu îl ţin acasă să dea cu aspiratorul în living, are cine să măture platoul, proşti sunt, slavă domnului. În living... O sufragerie amărâtă de Pantelimon, de bloc cu interfonul stricat. Dacă era după mine îi ziceam dieing, dar, evident, n-a fost după mine. Niciodată. Întotdeauna după altul, întotdeauna un deschizător de drumuri mi-a luat faţa. Lasă mă, noi să fim sănătoşi! Să fiu eu deschizător de bere că Pământul tot se-agită, pardon, se-nvârte. O fi ameţit săracu şi cred că i-a cam intrat Soarele-n ochi. Da’ e bine, viaţa e frumoasă, mai frumoasă ca de obicei. Cel mai prost obicei, strămoşesc dealtfel, să faci haz de necaz, de-al tău şi de-al altora. O întreagă etnogeneză are ca piesă de rezistenţă caterinca, o caterincă proastă. Stăm în cur la porţile Orientului, spargem seminţe, râdem, glumim...Da’ vine factura, dacă nu pe lumea asta pe lumea cealaltă sau care-o fi ea. Lasă, lasă că rezolvă fratele, mâncaţi-aş ochii tăi! Din datorie-n datorie, o metempsihoză mică şi trăiesc vreo zece vieţi, în liesing. Da’ românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă! Păi şi cu încă trei bonus de reîncărcare? Vezi, e super ofertă! Aşa trăim noi, pe datorie. Hai c-am dat-o-n diverse rău de tot! Dar, până la urmă, ce-o fi mai relativ, rău sau tot? Şi relativ nici măcar n-are grad de comparatie! Păi, de! Vezi tu, care-i manevra şi cu verbul ăsta: de dezlegat îl dezlegi tu dar se-ntoarce acasă cu coada-ntre picioare cât ai zice peşte, sau peste. Depinde pe unde vrei s-o iei.

Curs

Stau închis într-o cameră mică, bine luminată, o cameră aidoma unui ornic vechi, unei cutii prăfuite de măsurat timpul. În dreapta sunt vitrine şi dulapuri şi sertare şi material didactic. În fiecare vitrină sunt cutiuţe de lemn şi de plastic şi de ebonită şi, pe un ultim raft, o carcasă de polistiren îngălbenit, lipită cu scotch. Sunt sigur că acele cutiuţe, dacă nu adăpostesc la rândul lor alte şi alte corpuri asemănătoare de un conţinut cu iz tehnico-ştiinţific, sunt, cel puţin, compartimentate în mii şi mii de camere şi cămăruţe şi saloane şi rezerve şi, de ce nu, cartiere. Dulapurile par să nu fi fost deschise de eternităţi, sigilate cândva prin simpla frază, etichetate pentru o posteritate interesată, o posteritate asumată, deşi literele negre s-au amestecat cu praful. În spate sunt tot felul de aparate ciudate: dragoni cu rotiţe şi capete de lentilă, dozatoare de suc cu manetă şi beculeţ, trenuleţe de oţel cu filet şi filament. Pe peretele din faţa mea este o tablă lungă, neagră, murdară de cretă, plină cu grafice, formule, cifre, desene, hieroglife, picturi rupestre şi reclame la detergent. Acum, în dansul lor, aduc mai degrabă a scriere cuneiformă. Podeaua dezvăluie un mozaic neinteresant iar tavanul alb, plin de ţânţari crucificaţi şi muşte spânzurate în plasa postmodernismului, cu trei grinzi, cam anemice, după părerea mea, şi cu patru baterii de neoane, pătate de var, ce nu par să se fi aprins vreodată, ei bine, acest tavan aduce atât de mult cu cerul, cu marea şi cu visurile oamenilor. În dreapta sunt alte vitrine, mai mari şi un pic mai luminoase în care stau cuminţi pini, molizi, un salcâm, iarbă şi bordură şi soarele într-un colţ, strivit de nori, şi o pasăre simulând plictisită zborul. Masa pe care scriu e înglodată într-un email crem, ciobit pe margini şi zgâriat pe alocuri. E o masă imensă cu picioare solide din fier forjat, cu armături de beton şi contragreutăţi de gânduri. Am descoperit un sertar în dreapta, fără mânere şi prea mult spirit practic, probabil un sertar pentru rechizite, dichisite, plictisite şi alte scule de pescuit. Îl deschid încet şi scârţâie şi e plin de praf şi coji de seminţe şi ambalaje de biscuiţi şi nume măzgălite cu pixul şi, printre ele, un bold îndoit şi ruginit. Din vârful lui se vede tot oraşul. Oraşul cu cartierele, cu fabricile, cu parcurile, cu blocurile, cu asfaltul şi cu căldura şi cu băncile, cu pomii, cu ţâşnitorile şi maşinile şi butoaiele şi motoarele şi coşurile de gunoi şi adidaşii şi tricourile şi şcolile şi liceele, cu liceul tău, cu clasele, cu elevii, cu terenul de sport, cu sălile de sport, cu scările, cu cancelaria, cu profesorii, şi cu bufetul şi cu laboratoarele şi cu clasa ta, cu băncile, cu tabla, cu scaunele, cu colegii tăi, cu creta şi buretele, cu banca ta şi cu scaunul tău, cu geaca ta, cu şapca ta, cu caietele tale şi pixurile tale şi ghiozdanul tău şi cu blugii tăi şi cu tine, cu trupul tău, cu mâinile lui şi picioarele lui cu sânii lui şi umerii lui şi gâtul lui şi chipul tău cu zâmbetul lui şi capul tău cu părul lui şi mintea ta cu ideile ei şi sufletul tău cu păpuşi şi farduri şi cu mine şi ochii tăi şi, în faţa lor, o coală de hârtie ce se umple cu scrisul meu. Am înghiţit un bold îndoit şi ruginit şi acum mă privesc în ochi şi mă întreb când va ajunge la inimă. Tu vei ştii. Pe foaia ta mi se va opri scrisul.